Chipuri eterne: “Voi merge din nou!” – povestea unui învingător

Valentina Gheorghe – Melcea

Nici nu îndrăznesc, uneori, să rememorez clipe, sau pasaje din viaţa mea, care prin natura lor, mi-au adus atâta bucurie. Am să încerc de data aceasta, să vă vorbesc despre un om special din viaţa mea şi despre un lucru pe care vreau să-l afle o lume întreagă: prietenul meu este un învingător.
Am să încep prin a vă spune că tânărul despre care vă vorbesc este hunedorean de-al nostru, că l-am cunoscut într-o perioadă frumoasă a vieţii mele, poate cea mai frumoasă, că eram pur şi simplu îndrăgostită de el şi de felul lui de a fi, iar viaţa, dreaptă, sau nedreaptă, ne-a separat într-un fel drumurile. Spun într-un fel, pentru că o prietenie adevărată nu moare niciodată. Iar acest lucru va fi dovedit acum, de mine şi de Daniel Boariu. In iarna lui 2006 am început să scriu despre Dani, să pun cap la cap câteva gânduri, pe care am vrut să le împărtăşesc cu telespectatorii ValeverdeTv. M-am oprit, pentru că nu puteam scrie ceea ce sufletul meu ar fi vrut. M-am chinuit enorm. Am vrut să ajung la Dani şi să-l las pe el să vorbească, dar n-am reuşit. Nimic nu mergea, nimic nu putea fi aşa cum mi-aş fi dorit eu. Acum fac o altă încercare şi oricare ar fi rezultatul, nu mă voi opri.
Pentru a vă spune povestea lui, am să “fur” din istorisirile sale, pentru că Dani, din dorinţa de a vorbi cu noi, de a-i ajuta pe cei asemenea lui, a început să scrie pe propriul blog: http://dani-walkagain.blogspot.com, iar eu vă îndemn din suflet să-i vizitaţi pagina, să comentaţi postările sale şi să-i fiţi alături. Este un chip etern, pe care vreau să-l văd într-o bună zi, alergând spre mine, spre noi. Motto-ul paginii sale este: ce nu te omoară te face mai puternic. Şi DA! Daniel este un om puternic. A trecut peste toate evenimentele din ultimii aproape zece ani, într-un mod exemplar.

Iată ce spune el despre cele întâmplate:

În urmă cu aproximativ 9 ani, mai precis pe data de 04 iunie 1998, viaţa mea a luat o întorsătură ciudată şi năucitoare, atunci când într-o fracţiune de secundă totul s-a schimbat, tot ce aveam, tot ce simţeam şi tot ce aşteptam de la viaţă. S-a întâmplat acest accident în urma căruia mi s-a stabilit sec diagnosticul «Traumatism de coloana cervicală ‘C5 C6’ cu secţionarea măduvei spinării», a urmat o lungă perioadă de spitalizare, mai apoi externarea şi opt ani lungi şi dificili în care am încercat să îmi reiau viaţa de acolo de unde o lăsasem, să reclădesc totul pas cu pas. Mă aflam deja într-un scaun cu rotile, în imposibilitatea de a mai face 99 la sută din lucrurile pe care altădată le făceam din reflex fără măcar a mă gândi la ele. Cu toate acestea, am continuat să merg mai departe, să sper şi să caut o portiţă, o speranţă, un loc şi un timp în care să mi se spună: DA! Se poate! Voi merge din nou!

chipuri-eterne-dani.jpg

Am alergat îngrozită la el la spital, având norocul de a fi în Arad, pentru că evenimentul acesta s-a petrecut în anii studenţiei mele. Am găsit-o la căpătâiul său pe tanti Jenica, mama lui, un martir în viaţă, faţă de care nici Dani nu cred că are cuvinte suficiente pentru a-i mulţumi. Şi acelaşi lucru îl pot spune şi despre tatăl său. Oameni loviţi de viaţă, de un destin nemilos, dar care au trecut prin timp cu demnitate, credinţă, speranţă şi voinţă. Operaţia i-a salvat viaţa, dar l-a consemnat într-un scaun cu rotile. Cât timp am fost în facultate, l-am vizitat, deşi nu am suportat niciodată gândul că nu mai e cum îl ştiam. Apoi am revenit la Hunedoara şi evenimentele s-au pus de-a curmezişul între noi. Am reluat legătura prin intermediul Internetului, iar de atunci, sper din nou, clipă de clipă, să revăd zâmbetul acela larg şi drag mie, pe faţa lui. Să-l revăd pe verticală. Între noi fie vorba, i-am făcut şi o promisiune, pe care el o numeşte şantaj, dar contează prea puţin ce denumire poartă. Important este ca el să lupte, să nu abandoneze nici o clipă ideea că va merge din nou, pentru că vreau să regăsesc în el mirajul de care eram atât de îndrăgostită cândva, să-mi bată din nou la geam şi să fugim la miez de noapte în curtea Castelului Corvinilor, doar pentru a bea un pahar de vin pe puntea istoriei…

Memento… pentru HQM

“Unde se scurseseră toţi aceşti ani, se evaporaseră precum roua, de parca mă trezisem de curând dintr-un somn mult prea lung, mă simţeam furat de un hoţ al timpului ce făcuse negoţ cu ei, îi vroiam înapoi, de-aş fi putut să îi reclam cumva, să mi se dea îndărăt ce e al meu…!
Plecasem cu mult timp în urmă din Hunedoara, purtat de familie spre un viitor mai bun, un alt oraş unde să mă desăvârşesc ca persoană, un alt oraş cu un potenţial mai bun, un oraş care urma sa îmi înghită prematur tinereţea, visele si speranţele într-un torent de întâmplari nefericite, dar oare cine era de vină, familia pentru că mă purtase spre un destin mai bun, oraşul pentru deschiderea pe care o oferea, sau eu pentru că îmi dorisem mult prea mult de la viaţă!?
Lăsam în urmă o mică parte a familiei, acea parte a familiei pe care o iubeam atât de mult şi care mă crescuse bine, lăsam în urmă prieteni şi locuri dragi, întâmplări şi amintiri… mi-e dor de acele locuri de parcă veacuri au trecut!
De curând făceam un bilanţ, puneam în balanţă destine între cei ce au plecat şi cei ce au rămas, pe fiecare dintre noi ne încercase viaţa, muşcase cu poftă din vise, se hrănise cu speranţele noastre, poveşti triste, poveşti de succes, poveşti de viaţă ce le regăsim oriunde am privi, dar aceasta era povestea ce o trăiam şi o povesteam noi fără a avea pretenţia că ce trăisem noi era ceva deosebit.
Pe Valentina Gheorghe o cunoscusem în cei mai frumoşi ani, acei ani în care eşti îmbătat de adrenalina tinereţii, acei ani în care totul pare posibil, eram deja plecat din Hunedoara de ceva timp, dar obişnuiam să mă reîntorc mereu, ori de câte ori aveam ocazia, îmi plăcea teribil să îmi petrec vacanţele acolo, să revăd locuri, să reîntâlnesc prieteni, să îmi păstrez rădăcinile încă înfipte în locul natal. Prietenul meu cel mai bun şi cu ea lucrau pe atunci la un post de radio din Hunedoara (Radio Sica), acolo unde de altfel ne-am şi cunoscut într-o vacanţă frumoasă de iarnă, s-a legat pe loc o prietenie frumoasă, acel gen de prietenie ce rămâne în timp, prietenie pe care pe atunci o împărţeam în trei, eram mai tot timpul împreună în weekend-uri sau vacanţe, ne simţeam bine şi ne bucuram de fiecare clipă.
De-a lungul anilor ce au trecut de atunci, drumurile noastre au apucat direcţii diferite, eu mă accidentasem îmi era practic greu să mai fiu ce am fost, încetasem să mai vin în oraşul natal, priorităţile mele erau altele, acum luptam din greu să îmi salvez viaţa, să mai salvez ce se putea salva, cu prietenii mei mă vedeam şi auzeam arareori, fiecare călca de acum pe propria potecă, încercând să iasă pe un drum mai bun. Am întrerupt contactul o perioada, iar mai apoi, când ne-am reauzit, ea era deja proaspăt mămică, la casa ei, din nou aveam senzaţia că ceva trecuse pe lângă mine, că ceva îmi scăpase, un oarecare regret, regret pentru ce a fost, regret pentru ce putea fi, pentru că scăpasem printre degete zile bune, clipe ce nu se vor mai întoarce niciodată, scăpasem oare trenul vieţii, stăteam într-o gară pustie, cu trenuri ce duceau nicăieri, până când am reîntâlnit-o pe ea, fata care m-a facut să sper, să vreau, să iubesc, singura fată care a dansat vreodată pentru mine, pentru noi, pentru viaţă şi speranţă, pentru a doua şansă şi un nou început.
Cu Valentina m-am reîntâlnit după multă vreme, într-o dimineaţă rece de toamnă, treceam prin Deva în drum spre Bucureşti, acolo unde fata pe care o iubeam atât de mult încerca să mă salveze prin dans, mergeam la ea, iar Valentina mă ajuta să ajung acolo, îi mulţumesc pentru asta, îi mulţumesc că a ştiut să fie lângă mine atunci când am avut nevoie mai mult! A fost ca un flash, scurt, pe marginea drumului, opriţi din goana maşinii pentru o scurtă contemplare, simţeam că meritam mai mult de atât, după atâţia ani în care nu ne văzusem, dar viaţa nu ne oferea nici un moment de respiro, ne ţinea într-un continuu galop, fuga pentru existenţă, pentru supravieţuire.
Mi se acordase o şansă, câştigarea concursului ‘”Dansez pentru tine” a însemnat pentru mine începutul unui drum lung si greu, drumul recuperarii, vroiam să smulg din ghearele destinului acei ani, să îi întorc cumva înapoi la mine şi sa mă bucur de ei.
Mi-e dor mult de Hunedoara mea natală, de hunedoreni aşa cum îi ştiam eu, de locurile copilăriei, sunt 10 ani de când tânjesc…
Le mulţumesc tuturor celor ce ne-au susţinut atunci când am avut nevoie, le doresc să se bucure de viaţă, să trăiască fiecare zi de parcă ar fi ultima, să preţuiască fiecare moment, să lupte pentru a le fi bine când e greu şi să nu piardă acel «Tren al Vieţii»”.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: