Editorial: Am învăţat că viaţa e un dar, dar şi un câmp… câmp de luptă!

Valentina Gheorghe – Melcea

Valentina Gheorghe Melcea

Pierdută printre prea multele mele idei, răvăşită de evenimentele care mi-au torturat sufletul în ultimul timp, am uitat să vă spun ceva ce mie însămi am refuzat să-mi spun, pentru că mi-era greu să recunosc: VIAŢA E UN CÂMP DE LUPTĂ!
Suntem saltimbancii unei scene, pe care ne ridicăm şi ne coboară unii, care nu au nimic în comun cu ideile noastre, cu naturaleţea sufletului nostru. Dar au marea virtute, dată de ei înşişi, de a ne urca sau de a ne coborî, uneori prin subterfugii, alteori brutal şi fără rost. Mai dureros este când urci de unul singur… Ultimii doi ani din viaţa mea au fost o lecţie continuă şi grea. Poate că tocmai de aceea, pot scrie, astăzi, despre urcuşuri şi coborâşuri, despre apogeu şi întristare, sau despre efort şi nepăsare. Dacă iubim, suntem arătaţi cu degetul, pentru că nimic nu e permis. Dacă muncim… ar fi mai bine să o facem în altă parte; dacă avem pasiuni, suntem nebuni; dacă trăim prin ceea ce facem, suntem demodaţi. Deci, nu mai poţi face nimic.! Şi bineînţeles, păcatul suprem ar fi să ieşi în evidenţă. Nu ai voie să fii frumos, nici deştept, nici să ai iniţiativă, nici demnitate. Ei bine, EMIGREZ!


… şi am plecat în lumea mea!
Mi-am plâns rătăcirea unde nu m-a văzut nimeni, pentru că aşa mă învăţase cineva, am respirat adânc şi am incercat să gândesc pozitiv. Nimic mai simplu. Apoi am făcut un bilanţ al lucrurilor, fără a face rabat de la ceva, încercând, totuşi, să rămân pe verticală. Concluzia, însă, a fost aceeaşi: trăim într-o lume în care nu poţi să faci nimic fără luptă. Aşadar… LA LUPTĂ!
Mulţi au spus despre mine că sunt răsfăţată, încăpăţânată şi uneori ciudată. Răspunsul meu este simplu: nu pot fi răsfăţată, pentru că în toată viaţa mea am fost “singură pe drum”, sunt încăpăţânată doar atunci când ştiu cu siguranţă că ceea ce spun sau fac e corect. Iar ciudăţenia poate veni din simplul fapt că am credinţă. Ştiu cu certitudine că Dumnezeu există, că ne măsoară paşii oriunde ne-am afla şi că lucrează prin noi, prin oameni. Acesta este “crezul” care mă duce departe. S-au spus despre mine lucruri mult mai dureroase, fără ca cineva să mă întrebe şi pe mine ceva. Am tăcut, sperând că totul trece în această lume şi mi-am văzut de drumul meu. Ceea ce ştiu şi pot afirma cu responsabilitate este că nu mi-e ruşine de nimic din viaţa mea, nici de ce-am iubit, nici de suferinţele pe care le-am îndurat departe de lume, nici de eşecuri, nici de înfrângeri. Îmi pare rău doar de un singur lucru: că nu-i mai pot întoarce pe cei ce s-au dus… pentru că aici, nu mai putem vorbi de luptă, căci fiecare plecare, este o altă înfrângere nedreaptă.
Vă las să înţelegeţi taina celor spuse de mine, vă îndemn din suflet la mai multă dragoste şi la mai puţină înverşunare, iar dacă se poate, din cănd în când, să vă gândiţi cu drag şi la cea ce vă scrie, să fiţi convinşi că voi simţi vibraţiile voastre, acolo, în coarda sensibilă a sufletului meu.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: