Jurnal de suflet: Viaţa ca un amalgam

Valentina Gheorghe – Melcea

jurnal-de-suflet.jpg

De cele mai multe ori, ne izbim de lecţii de viaţă, din care ne-am dori să învăţăm ceva, fie şi pentru a ne asigura că nu vom repeta greşeala. De puţine ori, se întâmplă, însă, să învăţăm cu adevărat. Luăm decizii şi ne dorim să fie cele juste, cele cu adevărat potrivite, iar după un timp pavlovian, ne întoarcem cu remuşcare la ideea că era mai bine altfel…
N-am făcut această introducere întâmplător, ci în mod voit, pentru că-mi doresc să vă vorbesc despre lucrurile care mi-au măcinat sufletul în ultimele săptămâni şi care vreau, cu ocazia aceasta, a confesiunii publice, să mi se şteargă măcar din suflet, chiar dacă mintea mea refuză să le ierte. Din motive simple şi fără alte subterfugii ale minţii, am preferat în viaţă prietenia persoanelor de sex masculin, fără a exclude, însă, pe cea a femeilor, care, deşi nu e omniprezentă, există, dar la o scară vizibil mai mică. De ce? Pentru că discuţiile cu bărbaţii par mai sincere, mai realiste, mai concrete. Iar sfaturile la fel.

Pe mine nu m-au agreat niciodată femeile. Ba mai mult, m-au acuzat de tot felul de lucruri, care mai de care mai odioase şi m-au considerat mereu o ameninţare pentru bărbatul de lângă ele, chiar şi în condiţiile în care acel bărbat nu m-ar fi interesat niciodată. Dar aşa e mintea unora, plină de abraziuni, urcuşuri şi coborâşuri, doar, doar ne-om complica viaţa, mai mult decât e ea în fapt. Şi uite-aşa, am renunţat eu la tovărăşiile feminine, care m-au demoralizat o perioadă mare de timp, ba pentru faptul că nu se mai puteau întâlni cu mine, pentru că prietenii/soţii lor mă priveau într-un anume fel, ba pentru că vedeau pe mine o haină care semăna cu a lor şi refuzau să o mai poarte pe cea de acasă, doar pentru că aveam şi eu, ba pentru că brunetul meu era mai sclipitor ca auriul lor din cap şi lista ar putea continua. Am mulţi prieteni bărbaţi, dar dintre toţi aceştia, cel mai mult am apreciat prietenia a doi dintre ei, ale căror nume n-am să le specific aici, din motive obiective. Cert este că în ultimii ani ai existenţei mele de până acum, prietenia lor mi-a fost scut şi acoperământ. La ei alergam când mi-era greu, lor le ceream sfaturi, cu ei mi-am împărţit necazurile şi momentele de bucurie. Evident că reciproca era valabilă în orice moment. Adică eu am fost primul om care sărea în ajutor, fie că unuia îi era rău, fie că celălalt trebuia să plece în miez de noapte, la sute de kilometri depărtare, pentru că fiul lui a avut un accident grav etc. Nu m-am lamentat niciodată şi nu fac din asta un act de bravura. Dar mă întreb cum e posibil să pierzi prietenia unor oameni, prietenie ce durează ani de zile, într-o singură clipă şi din acelaşi motiv: banul! Mai presus de orice, mă oripilează trădarea, minciuna, falsitatea, jocul dublu şi trecerea baricadei, doar de dragul puterii. Mă consolez totuşi, amintindu-mi de Rousseau, amintindu-mi câtă dreptate avea atunci când scria, cu sute de ani în urmă, ca omul s-a născut liber, dar este pretutindeni în lanţuri. Dar în aceeasi clipă, mi-amintesc stupefiată că sunt prizoniera aceloraşi nonvalori, a aceloraşi nimicuri, pentru că mă mistuie acelaşi tip de societate. Ei, eu, noi, în aceeaşi lume, patronaţi de aceleaşi moravuri cumplite, izvorâte din neajunsuri, din dorinţa nebună de a fi mai sus decât am fost ieri, din setea de putere.
Şi, pentru că am adus vorba de putere, în cei 31 de ani de viaţă, incluzând ultimii patru ani, poate cei mai grei din viaţa mea, pot spune sincer şi fără teama de a mă transforma într-un copil de mingi, că am învăţat pe propria piele ce înseamnă abuzul de putere. I-am simţit prezenţa, fără ca cineva să bănuiască asta, i-am trăit fiorul, în timp ce alţii mă invidiau, i-am gustat pâinea amară, lăsându-i pe unii să se întrebe cât pot fi de fericită şi mi-am plecat capul crezând că sabia nu-l va tăia. M-a atins atât de crunt abuzul de putere, încât astăzi, pot afirma cu maturitate şi cât se poate de ferm că această molimă nedorită este, poate, cel mai aprig duşman al acestei societăţi. Singura speranţă care-mi rămâne vie şi neatinsă este că deşteptarea noastră nu e prea departe. Că-i vom înlătura pe toţi cei ce au făcut din noi coşul de gunoi al Europei, sclavii ei, pentru că unii au găsit aici forţă de muncă la preţ de sclavie, unealta ei, pentru că nu am avut mândria de a ne păstra identitatea. Şi toate acestea sunt “rostite” de condeiul unei femei pe fruntea căreia lumea s-a grăbit să pună etichete… diverse etichete, fără a face cel mai simplu efort de a mă cunoaşte. Despre abuzul de putere nu scriu doar eu.
Am avut surpriza să găsesc această frământare şi pe frunţi de copil, iar a să vă demonstrez acest lucru, am să redau un fragment de idée, trimis redacţiei noastre, de Andrada Lăutaru, elevă la Liceul “Iancu de Hunedoara”:

jurnal-de-suflet2.jpg

“Este clar… viaţa e o luptă dificilă şi necontenită, un lucru esenţial în desfăşurarea ei fiind felul în care suntem iniţiaţi pe acest «câmp de luptă», deoarece o dezamăgire sau un şoc puternic este suficient pentru a pierde totul în acest labirint numit viaţă.
Revenind la abuzul de putere… este dureros şi incorect, dar din păcate face parte din realitatea de zi cu zi. De la un simplu muncitor, până la cei care ocupă cele mai importante funcţii în stat, toţi fac uz de această putere atunci când şi-o însuşesc într-un mod eronat. Eu spun… dacă deţii o putere, acesta ar trebui să fie un motiv în plus pentru a-ţi trăi viaţa în slujba binelui, ajutându-te pe tine şi pe cei din jurul tău. Puterea înseamnă responsabilitate, deci pentru a ţi-o însuşi cu adevărat, trebuie să fii în primul rând demn şi corect. Abuzul de putere ar trebui să tragă un semnal de alarmă societăţii, deoarece drepturile sunt aceleaşi pentru toată lumea, iar nu banii, relaţiile sau funcţia ar trebui să ni le ofere; ele sunt o moştenire sfântă, de care ar trebui să beneficiem cu toţii. Dacă ar trebui să existe un criteriu pe baza căruia să fie ierarhizaţi oamenii în societate, acela ar trebui să fie valoarea fiecărui om. Nu e prea târziu pentru a lua atitudine şi a schimba măcar unele dintre numeroasele nedreptăţi care ne înconjoară şi care acum par a face parte din rutina fiecărui om. Nu trebuie să aşteptăm ca un miracol să apară şi să remedieze această situaţie, deoarece acel miracol poate fi înfăptuit de către fiecare dintre noi”.

Sunt adevăruri care dor, mai ales când sunt rostite cu maturitate, de inteligenţa unui copil. Spun asta, pentru că la vârsta lor, ar fi necesar să trăim din imagini frumoase, poate chiar simple, din idei pozitive, traduse prin subconştient, de cei de acasă şi de cei de la şcoală, de asemenea.
Trăim din aceste secvenţe frumoase… Mi-amintesc cu drag şi nostalgie de vremea în care lucram la Radio SICA Hunedoara, un post de radio extrem de iubit de hunedoreni, la care realizam, printre altele, şi emisiunea de folclor “La izvorul dorului”. Primeam zeci, poate chiar sute de scrisori săptămânal, pe unele dintre ele le păstrez şi astăzi, am legat prietenii care îmi bucură sufletul şi acum, iar marea mea tristeţe vine din faptul că inclusiv acest post de radio a fost măcelărit din aceeaşi sete de putere, din orgolii nejustificate, din moravuri simple. Astăzi, Radio SICA Hunedoara trăieşte doar în amintirea unora, cum ar fi Aurel, Adriana, Spartacus, Roger, Cornelia, Violeta, Miki, Claudiu, Mihai, Cristina, Marinela etc. sau a unora dintre cei ce ne ascultau cu drag şi poate, astăzi, sunt cititori HQM. Ne-a spulberat timpul, pe fiecare într-un colţ de lume sau de viaţă, iar Valentina Gheorghe de atunci a devenit Valentina Melcea de astăzi, pentru că timpul mi-a schimbat doar numele, dându-mi un soţ minunat şi un copilaş care pentru mine este aerul pe care-l respir, dar mi-a lăsat esenţa şi spiritul viu, astfel încât pilonul esenţial sunt doar eu, Valentina. Pe vremea aceea aveam doar 19 ani şi lumea cu fumuri mă considera extravagantă, pentru simplul motiv că purtam fuste scurte şi decolteuri adânci. Şi azi le port cu aceeaşi mândrie, deci… consideraţi-mă cum vreţi! A urmat apoi pasul Antena 1 Hunedoara, unde realizam aceeaşi emisiune de folclor, aici izbindu-mă de un alt tip de egoism, referitor la rating, la faptul că primeam prea multe scrisori, iar lumea era mai interesată de emisiunea mea care nu avea premii, decât de celelalte emisiuni, care-şi cumpărau publicul cu aşa ceva. Am zis “goodbye” şi am plecat. A urmat Radio 1, Radio 21 şi apoi o pauză mai lungă, până în 2006, când am prins din zbor ideea de VALEVERDETV şi am pus-o în practică pentru cei care nu m-au uitat. Astăzi, mă confront cu un alt tip de blamare, pe care, deşi nu-l înţeleg şi nu-l aprob, nu mă dau nici în vânt să-l dezbat. Partea aceea “onorabilă” a societăţii, nepătată de timp şi sfânta precum apa de la Bobotează, mă condamnă neîncetat şi absurd, deşi uită un lucru esenţial: că eu nu aparţin nimănui, îmi asum şi neîncrederea şi tristeţea, nu fac compromisuri decât în numele iubirii, cred cu tărie că ne trebuie foarte puţin pentru a fi fericiţi şi mai cred că nu e important să discuţi despre bani, ci doar să-i ai, prefer să zâmbesc şi lumea să mă creadă fericită sau proastă, în timp ce lacrimile le împart doar cu Dumnezeu.
Şi mai am un mesaj, care poate avea un singur destinatar, sau pot fi sute de beneficiare ale unui gând pe care-l împart cu voi: nu neapărat a fi doi înseamnă a fi fericit! Important este să fi în pace cu tine însăţi, iar dacă cel de lângă tine nu-ţi este alături cu trup, minte şi suflet, atunci orice avere ai avea, poi s-o dai sărmanilor, sau pur şi simplu, s-o arzi. Pentru că e mai bine să fii singură, ştiind că undeva, departe, cineva înnebuneşte cât şi-ar dori să fie cu tine, decât să-ţi fie alături fizic, iar gândul lui să fie secundă de secundă cu altcineva.
De ani întregi privesc lumea, care crede că deţine adevărul despre mine şi despre viaţa mea, cu un zâmbet în colţul gurii, cu o tandră sfidare şi compasiune. Aproape că mi-e mila de toţi cei care cred că ştiu, când eu ştiu că ei nu ştiu nimic! Şi nu există plăcere mai mare decât aceea de a-i lasa, în continuare, în imaginara lor lume reală, ştiind cât de departe sunt de realitate.
Deşi realitatea doare, uneori, consolarea vine din conştientizarea iubirii, a aprecierii sincere şi a căldurii din suflet. Să supravieţuieşti aşteptărilor, disperărilor, dezamăgirilor, plecărilor, morţilor altora mi se pare infinit mai greu, ori voi, cei care mă citiţi, ar fi trebuit să ştiţi deja că lucrurile simple-s pentru oameni simpli, iar cele complicate pentru oameni care le pot duce. Durerile nu sunt date oricui, ci numai celor aleşi de Dumnezeu. Îmi scriu atâţia oameni încercaţi de soartă, încât nu mai am putere să înţeleg, nu mai am forţă să iau decizii şi cred cu disperare că Dumnezeu nu mă va lăsa să nu-i pot ajuta, ci-mi va întinde mâna ca de fiecare dată, prin mâinile voastre, ale celor către care îmi îndrept uneori strigătul de ajutor. Vreau să închei jurnalul meu de suflet cu acest subiect: întindeţi mâna celor care cer ajutor! Uneori le este ruşine să o facă ei personal, alteori le este teamă de un eventual refuz. Din diverse motive, oamenii îmi scriu problemele lor şi cer ajutor. E trist să realizăm că ne interesează cum să sacrificăm porcii de Crăciun, în aşa fel încât să-şi dea UE seama că porcii nu simt moartea, dar ne pasă atât de puţin de semenii noştri care ne mor sub priviri. Mesajul meu de final e simplu şi e de la inimă la inimă: Dumnezeu lucrează prin oameni!

http://valeverde.ablog.ro
https://hqmagazin.wordpress.com
E-mail: hqmagazin@gmail.com

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: