Click pe imagine pentru a mări

Valentina Gheorghe – Melcea

În urmă cu doar câteva luni, am poposit în biroul, elegant şi curat, al unuia dintre edilii din judeţul Hunedoara. Nu era pentru prima dată, dar atunci, timpul ne-a permis, şi mie şi dânsului, să zăbovim mai mult la o poveste. La finalul discuţiilor, am concluzionat de una singură: omul acesta este un om special!… şi mi-am urmat calea prin mulţime. De ce am tras eu această concluzie? Pentru că descoperisem alt om, decât cel pe care-l ştiam eu, pentru că am abordat tot felul de subiecte, de la cele lejere, pâna la cele mai pline de înţelesuri şi pentru că-şi spunea părerea în mod sincer, fără a bănui că într-o bună zi eu voi vorbi, referindu-mă la acea întâlnire. Având o agenţie de publicitate, m-am dus la dânsul, propunându-i câteva produse. Interesant este faptul că am ieşit de acolo după mai bine de două ore, fără să-l conving eu. Pentru unii, acest rezultat ar fi atras altă reacţie. Eu, însă, n-am regretat nici o clipă discuţile acelea, cu un om special.
Am discutat despre efectele presei într-o societate dominată de manipulare, despre ziarul pe care-l citeşte dimineaţa, la prima oră, despre oamenii pe care i-a întâlnit pe parcursul vieţii şi mai ales despre cei care i-au rămas în suflet din diverse motive, mi-a mai povestit despre cum a ajuns să facă politică şi despre cum a devenit primar.

Captivant, energic, hotărât, lipsit de inhibiţii şi de falsă moralitate, încrezător şi perseverent, extrem de tenace şi de abil în analizarea cauzelor şi efectelor, un om care-şi iubeşte familia, mai mult decât pe el însuşi, care nu se lasă intimidat nici de “poveştile” de dimineaţă, nici de cele de seară, pentru că el îşi ştie drumul, fără ca cineva să-l poată manevra, sau influenţa, aşa l-am cunoscut eu, la un ceas de destăinuire sinceră şi fără ţintă, la vremea aceea. Am descoperit, de asemenea, că este un om extrem de ordonat. Totul trebuie să fie într-un anumit fel, fiecare lucru are un loc bine stabilit, iar în ordinea sa, eu m-am simţit un colos al dezordinii. Răspunde greu la telefonul mobil, iar eu l-am exasperat cu vreo două sute de telefoane, dar are o calitate definitorie: nu se supără din lucruri mărunte. Mi-a luat ceva timp ca să cred în spusele sale, am analizat ce pot şi trebuie să vă spun, iar dacă am să greşesc cu ceva în istorisirea mea, îmi cer de pe acum iertare. Nu favorizez politic pe nimeni şi nu mă dedic niciunui partid. Oricine are loc pe această pagină, de aceea vă cer să nu mă ocoliţi. Revenind la subiectul pe care vreau să-l dezbat, aş mai vrea să vă spun că am ales să-l prezint pe Nicolae Timiş, tocmai pentru că mie mi-a plăcut ca om, ca politician, ca atitudine, iar momentul a fost cum nu se poate mai prielnic. L-am sunat şi l-am rugat să vină împreună cu soţia sa, doamna Manuela Timiş, în paginile revistei noastre. Pentru că este un număr dedicat vieţii de cuplu, iubirii, trăiniciei… iar pe faţa domniilor lor, se citeşte uşor fiecare din aceste coordonate. Priviţi-i şi spuneţi-mi dacă mă înşel!

Am să rescriu pentru cei ce ne citesc aricolul, câteva cuvinte, pe care le-am adunat într-un interviu simplu şi concret :

Domnule Primar, dacă ar fi să rememoraţi evenimentele importante din viaţa Dumneavoastră, pe care dintre ele consideraţi că le puteţi împărtăşi cititorilor revistei Hunedoara Quality Magazin?
Unul dintre ele ar fi admiterea la liceu, pentru că înainte, dacă vroiai să faci un liceu bun, trebuia să dai admitere. Asta mi-a confirmat faptul că fac faţă competiţiei. Apoi ar fi bacalaureatul şi admiterea la facultate, căsătoria şi apoi naşterea fiului meu, urmată de naşterea fiicei mele, majoratele acestora, admiterea fiului meu la facultate, urmează bacalaureatul fetei…

Ce rol a jucat soţia dumneavoastră, din momentul în care aţi decis să deveniţi persoană publică?
Un rol extraordinar. Mi-a fost şi îmi este aproape în orice moment, susţinându-mă. Ştiţi cum e… şi la bune şi la rele. Pentru cele bune ne bucurăm împreună, pentru cele rele căutăm soluţii împreună. Şi, până la urmă, în spatele oricărui bărbat puternic stă o femeie şi mai puternică.

Care sunt persoanele care v-au marcat existenţa şi de ce?
Soţia şi copiii. Vreau să vă spun că sunt foarte mândru de familia mea. Nu m-au dezamăgit niciodată!

Cum aţi intrat în politică şi de ce?
Imediat după 1989, pentru că am considerat, aşa cum dealtfel încă mai consider, că pot face ceva pentru oameni. Unii devin doctori, alţii matematicieni, alţii altceva. Eu am considerat că pot să-i ajut pe oameni mai bine din punct de vedere politic, respectiv administrativ. Îmi amintesc cu plăcere de asemenea de perioada când am fost director economic al Spitalului Haţeg. Am început ca şi consilier local al oraşului, apoi am fost viceprimar, din nou consilier local şi acum primar.

Ce părere aveţi despre politica din România şi despre actuala clasă politică românească?
Vă gândiţi probabil, ca mulţi alţii, că întreaga clasă politică ar trebui schimbată. Din păcate, acest lucru nu se poate dintr-o dată. E nevoie de timp pentru a avea o clasă politică de calitate. Unii oameni politici sunt chiar valoroşi, alţii…. Chiar dacă au trecut aproape 19 ani de la revoluţie, tot trebuie să mai avem puţină răbdare. Timpul coace cireşele.

Care a fost cel mai greu proiect realizat de Dumneavoastră de când sunteţi primar?
Refacerea reţelei de apă din oraşul Haţeg. Era distrusă, pierderile erau imense, presiunea inexistentă, ca să nu mai vorbesc de calitatea apei. Toate acestea s-au rezovat acum. Am reuşit chiar să introducem apă şi canalizare pe străzi pe care nu exista aşa ceva. Investiţiile au fost uriaşe. Un alt proiect dificil de realizat a fost şoseaua de centură. Începută înainte de 1989, ştiţi cu toţii povestea ei. După 17 ani de la întreruperea lucrărilor, tot la guvernul Tăriceanu s-au găsit banii necesari finalizării acesteia. Bineînţeles că nu a fost uşor să obţinem banii… am bătut drumul Bucureştiului de nenumărate ori, iar parlamentarii PNL au ştiut de asemenea să lupte pentru această investiţie. Şi nu în ultimul rând, un alt proiect dificil a fost terminarea sediului Primăriei.
Putem spune că acum avem o primărie europeană, unde cetăţeanul poate găsi imediat rezolvare pentru problemele sale. Şi, de asemenea, avem o clădire care va rămâne multe zeci de ani cetăţenilor oraşului, chiar după ce nu voi mai fi eu primar. Dacă vă uitaţi, pe faţa primăriei spune “Bine aţi venit în primăria dumneavoastră!”.

Dacă ar fi să vorbim despre calităţile şi defectele primarului oraşului Haţeg, ce ne-aţi putea spune?
Despre calităţi? Am multe…
Despre defecte? Am şi mai multe!

Care sunt problemele sociale pe care le înfruntaţi zi de zi şi cum ar putea fi ele soluţionate?
Sunt aceleaşi care se întâlnesc la tot pasul în România. Familii nevoiaşe cu copii bolnavi, bătrâni care nu mai au pe nimeni şi nu-şi pot plăti întreţinerea sau medicamentele, tineri fără locuinţă sau fără un loc de muncă. Încercăm să-i ajutăm pe fiecare atât cât putem şi cât ne permite legea, pentru că nu vrem să facem nimic ilegal. Oricum, nu cred că dacă vrei să ajuţi pe cineva cu adevărat o şi faci. Pentru orice problemă există cel puţin două soluţii. Şi poate că o dovadă a faptului că oamenii au încredere în mine şi în primărie este numărul mare de cetăţeni care vin în audienţă.

Cum vedeţi anul 2008, mai ales că este an electoral şi care sunt obiectivele pe care v-aţi propus să le atingeţi în viitorul apropiat?
Anul 2008 va fi un an dificil din toate punctele de vedere. Nu pentru că este un an electoral neapărat, ci pentru că mai avem foarte multe lucruri de făcut. Din punct de vedere electoral, mi-am propus să câştig din nou alegerile locale. Nu pentru că îmi doresc neapărat să fiu primar, dar am început să fac foarte multe lucruri şi vreau să le duc până la capăt. Vreau să spun că mi-am ţinut toate promisiunile electorale şi la această dată chiar le-am depăşit, lucru care nu se prea întâmplă. Ştiţi şi dumneavoastră cum e cu promisiunile…

Ce surpriză îi veţi face soţiei de 8 martie şi cum aţi petrecut ziua de 14 februarie?
Dacă e surpriză, prefer să rămână aşa. În ceea ce priveşte 14 februarie, o parte a zilei am dedicat-o îndrăgostiţilor oraşului Haţeg, iar cealaltă parte a zilei am dedicat-o exclusiv familiei mele..

Transmiteţi un gând de primăvară cititorilor revistei noastre.
Să le fie sufletul plin de lumină şi să aibă multe bucurii alături de cei dragi. Iar cetăţenilor oraşului Haţeg le mulţumesc pentru sprijinul acordat şi să aibă în continuare încredere în mine.

Valentina Gheorghe – Melcea

Pierdută printre prea multele mele idei, răvăşită de evenimentele care mi-au torturat sufletul în ultimul timp, am uitat să vă spun ceva ce mie însămi am refuzat să-mi spun, pentru că mi-era greu să recunosc: VIAŢA E UN CÂMP DE LUPTĂ!
Suntem saltimbancii unei scene, pe care ne ridicăm şi ne coboară unii, care nu au nimic în comun cu ideile noastre, cu naturaleţea sufletului nostru. Dar au marea virtute, dată de ei înşişi, de a ne urca sau de a ne coborî, uneori prin subterfugii, alteori brutal şi fără rost. Mai dureros este când urci de unul singur… Ultimii doi ani din viaţa mea au fost o lecţie continuă şi grea. Poate că tocmai de aceea, pot scrie, astăzi, despre urcuşuri şi coborâşuri, despre apogeu şi întristare, sau despre efort şi nepăsare. Dacă iubim, suntem arătaţi cu degetul, pentru că nimic nu e permis. Dacă muncim… ar fi mai bine să o facem în altă parte; dacă avem pasiuni, suntem nebuni; dacă trăim prin ceea ce facem, suntem demodaţi. Deci, nu mai poţi face nimic.! Şi bineînţeles, păcatul suprem ar fi să ieşi în evidenţă. Nu ai voie să fii frumos, nici deştept, nici să ai iniţiativă, nici demnitate. Ei bine, EMIGREZ!

… şi am plecat în lumea mea!
Mi-am plâns rătăcirea unde nu m-a văzut nimeni, pentru că aşa mă învăţase cineva, am respirat adânc şi am incercat să gândesc pozitiv. Nimic mai simplu. Apoi am făcut un bilanţ al lucrurilor, fără a face rabat de la ceva, încercând, totuşi, să rămân pe verticală. Concluzia, însă, a fost aceeaşi: trăim într-o lume în care nu poţi să faci nimic fără luptă. Aşadar… LA LUPTĂ!
Mulţi au spus despre mine că sunt răsfăţată, încăpăţânată şi uneori ciudată. Răspunsul meu este simplu: nu pot fi răsfăţată, pentru că în toată viaţa mea am fost “singură pe drum”, sunt încăpăţânată doar atunci când ştiu cu siguranţă că ceea ce spun sau fac e corect. Iar ciudăţenia poate veni din simplul fapt că am credinţă. Ştiu cu certitudine că Dumnezeu există, că ne măsoară paşii oriunde ne-am afla şi că lucrează prin noi, prin oameni. Acesta este “crezul” care mă duce departe. S-au spus despre mine lucruri mult mai dureroase, fără ca cineva să mă întrebe şi pe mine ceva. Am tăcut, sperând că totul trece în această lume şi mi-am văzut de drumul meu. Ceea ce ştiu şi pot afirma cu responsabilitate este că nu mi-e ruşine de nimic din viaţa mea, nici de ce-am iubit, nici de suferinţele pe care le-am îndurat departe de lume, nici de eşecuri, nici de înfrângeri. Îmi pare rău doar de un singur lucru: că nu-i mai pot întoarce pe cei ce s-au dus… pentru că aici, nu mai putem vorbi de luptă, căci fiecare plecare, este o altă înfrângere nedreaptă.
Vă las să înţelegeţi taina celor spuse de mine, vă îndemn din suflet la mai multă dragoste şi la mai puţină înverşunare, iar dacă se poate, din cănd în când, să vă gândiţi cu drag şi la cea ce vă scrie, să fiţi convinşi că voi simţi vibraţiile voastre, acolo, în coarda sensibilă a sufletului meu.

Valentina Gheorghe – Melcea

De cele mai multe ori, ne izbim de lecţii de viaţă, din care ne-am dori să învăţăm ceva, fie şi pentru a ne asigura că nu vom repeta greşeala. De puţine ori, se întâmplă, însă, să învăţăm cu adevărat. Luăm decizii şi ne dorim să fie cele juste, cele cu adevărat potrivite, iar după un timp pavlovian, ne întoarcem cu remuşcare la ideea că era mai bine altfel…
N-am făcut această introducere întâmplător, ci în mod voit, pentru că-mi doresc să vă vorbesc despre lucrurile care mi-au măcinat sufletul în ultimele săptămâni şi care vreau, cu ocazia aceasta, a confesiunii publice, să mi se şteargă măcar din suflet, chiar dacă mintea mea refuză să le ierte. Din motive simple şi fără alte subterfugii ale minţii, am preferat în viaţă prietenia persoanelor de sex masculin, fără a exclude, însă, pe cea a femeilor, care, deşi nu e omniprezentă, există, dar la o scară vizibil mai mică. De ce? Pentru că discuţiile cu bărbaţii par mai sincere, mai realiste, mai concrete. Iar sfaturile la fel.

Pe mine nu m-au agreat niciodată femeile. Ba mai mult, m-au acuzat de tot felul de lucruri, care mai de care mai odioase şi m-au considerat mereu o ameninţare pentru bărbatul de lângă ele, chiar şi în condiţiile în care acel bărbat nu m-ar fi interesat niciodată. Dar aşa e mintea unora, plină de abraziuni, urcuşuri şi coborâşuri, doar, doar ne-om complica viaţa, mai mult decât e ea în fapt. Şi uite-aşa, am renunţat eu la tovărăşiile feminine, care m-au demoralizat o perioadă mare de timp, ba pentru faptul că nu se mai puteau întâlni cu mine, pentru că prietenii/soţii lor mă priveau într-un anume fel, ba pentru că vedeau pe mine o haină care semăna cu a lor şi refuzau să o mai poarte pe cea de acasă, doar pentru că aveam şi eu, ba pentru că brunetul meu era mai sclipitor ca auriul lor din cap şi lista ar putea continua. Am mulţi prieteni bărbaţi, dar dintre toţi aceştia, cel mai mult am apreciat prietenia a doi dintre ei, ale căror nume n-am să le specific aici, din motive obiective. Cert este că în ultimii ani ai existenţei mele de până acum, prietenia lor mi-a fost scut şi acoperământ. La ei alergam când mi-era greu, lor le ceream sfaturi, cu ei mi-am împărţit necazurile şi momentele de bucurie. Evident că reciproca era valabilă în orice moment. Adică eu am fost primul om care sărea în ajutor, fie că unuia îi era rău, fie că celălalt trebuia să plece în miez de noapte, la sute de kilometri depărtare, pentru că fiul lui a avut un accident grav etc. Nu m-am lamentat niciodată şi nu fac din asta un act de bravura. Dar mă întreb cum e posibil să pierzi prietenia unor oameni, prietenie ce durează ani de zile, într-o singură clipă şi din acelaşi motiv: banul! Mai presus de orice, mă oripilează trădarea, minciuna, falsitatea, jocul dublu şi trecerea baricadei, doar de dragul puterii. Mă consolez totuşi, amintindu-mi de Rousseau, amintindu-mi câtă dreptate avea atunci când scria, cu sute de ani în urmă, ca omul s-a născut liber, dar este pretutindeni în lanţuri. Dar în aceeasi clipă, mi-amintesc stupefiată că sunt prizoniera aceloraşi nonvalori, a aceloraşi nimicuri, pentru că mă mistuie acelaşi tip de societate. Ei, eu, noi, în aceeaşi lume, patronaţi de aceleaşi moravuri cumplite, izvorâte din neajunsuri, din dorinţa nebună de a fi mai sus decât am fost ieri, din setea de putere.
Şi, pentru că am adus vorba de putere, în cei 31 de ani de viaţă, incluzând ultimii patru ani, poate cei mai grei din viaţa mea, pot spune sincer şi fără teama de a mă transforma într-un copil de mingi, că am învăţat pe propria piele ce înseamnă abuzul de putere. I-am simţit prezenţa, fără ca cineva să bănuiască asta, i-am trăit fiorul, în timp ce alţii mă invidiau, i-am gustat pâinea amară, lăsându-i pe unii să se întrebe cât pot fi de fericită şi mi-am plecat capul crezând că sabia nu-l va tăia. M-a atins atât de crunt abuzul de putere, încât astăzi, pot afirma cu maturitate şi cât se poate de ferm că această molimă nedorită este, poate, cel mai aprig duşman al acestei societăţi. Singura speranţă care-mi rămâne vie şi neatinsă este că deşteptarea noastră nu e prea departe. Că-i vom înlătura pe toţi cei ce au făcut din noi coşul de gunoi al Europei, sclavii ei, pentru că unii au găsit aici forţă de muncă la preţ de sclavie, unealta ei, pentru că nu am avut mândria de a ne păstra identitatea. Şi toate acestea sunt “rostite” de condeiul unei femei pe fruntea căreia lumea s-a grăbit să pună etichete… diverse etichete, fără a face cel mai simplu efort de a mă cunoaşte. Despre abuzul de putere nu scriu doar eu.
Am avut surpriza să găsesc această frământare şi pe frunţi de copil, iar a să vă demonstrez acest lucru, am să redau un fragment de idée, trimis redacţiei noastre, de Andrada Lăutaru, elevă la Liceul “Iancu de Hunedoara”:

“Este clar… viaţa e o luptă dificilă şi necontenită, un lucru esenţial în desfăşurarea ei fiind felul în care suntem iniţiaţi pe acest «câmp de luptă», deoarece o dezamăgire sau un şoc puternic este suficient pentru a pierde totul în acest labirint numit viaţă.
Revenind la abuzul de putere… este dureros şi incorect, dar din păcate face parte din realitatea de zi cu zi. De la un simplu muncitor, până la cei care ocupă cele mai importante funcţii în stat, toţi fac uz de această putere atunci când şi-o însuşesc într-un mod eronat. Eu spun… dacă deţii o putere, acesta ar trebui să fie un motiv în plus pentru a-ţi trăi viaţa în slujba binelui, ajutându-te pe tine şi pe cei din jurul tău. Puterea înseamnă responsabilitate, deci pentru a ţi-o însuşi cu adevărat, trebuie să fii în primul rând demn şi corect. Abuzul de putere ar trebui să tragă un semnal de alarmă societăţii, deoarece drepturile sunt aceleaşi pentru toată lumea, iar nu banii, relaţiile sau funcţia ar trebui să ni le ofere; ele sunt o moştenire sfântă, de care ar trebui să beneficiem cu toţii. Dacă ar trebui să existe un criteriu pe baza căruia să fie ierarhizaţi oamenii în societate, acela ar trebui să fie valoarea fiecărui om. Nu e prea târziu pentru a lua atitudine şi a schimba măcar unele dintre numeroasele nedreptăţi care ne înconjoară şi care acum par a face parte din rutina fiecărui om. Nu trebuie să aşteptăm ca un miracol să apară şi să remedieze această situaţie, deoarece acel miracol poate fi înfăptuit de către fiecare dintre noi”.

Sunt adevăruri care dor, mai ales când sunt rostite cu maturitate, de inteligenţa unui copil. Spun asta, pentru că la vârsta lor, ar fi necesar să trăim din imagini frumoase, poate chiar simple, din idei pozitive, traduse prin subconştient, de cei de acasă şi de cei de la şcoală, de asemenea.
Trăim din aceste secvenţe frumoase… Mi-amintesc cu drag şi nostalgie de vremea în care lucram la Radio SICA Hunedoara, un post de radio extrem de iubit de hunedoreni, la care realizam, printre altele, şi emisiunea de folclor “La izvorul dorului”. Primeam zeci, poate chiar sute de scrisori săptămânal, pe unele dintre ele le păstrez şi astăzi, am legat prietenii care îmi bucură sufletul şi acum, iar marea mea tristeţe vine din faptul că inclusiv acest post de radio a fost măcelărit din aceeaşi sete de putere, din orgolii nejustificate, din moravuri simple. Astăzi, Radio SICA Hunedoara trăieşte doar în amintirea unora, cum ar fi Aurel, Adriana, Spartacus, Roger, Cornelia, Violeta, Miki, Claudiu, Mihai, Cristina, Marinela etc. sau a unora dintre cei ce ne ascultau cu drag şi poate, astăzi, sunt cititori HQM. Ne-a spulberat timpul, pe fiecare într-un colţ de lume sau de viaţă, iar Valentina Gheorghe de atunci a devenit Valentina Melcea de astăzi, pentru că timpul mi-a schimbat doar numele, dându-mi un soţ minunat şi un copilaş care pentru mine este aerul pe care-l respir, dar mi-a lăsat esenţa şi spiritul viu, astfel încât pilonul esenţial sunt doar eu, Valentina. Pe vremea aceea aveam doar 19 ani şi lumea cu fumuri mă considera extravagantă, pentru simplul motiv că purtam fuste scurte şi decolteuri adânci. Şi azi le port cu aceeaşi mândrie, deci… consideraţi-mă cum vreţi! A urmat apoi pasul Antena 1 Hunedoara, unde realizam aceeaşi emisiune de folclor, aici izbindu-mă de un alt tip de egoism, referitor la rating, la faptul că primeam prea multe scrisori, iar lumea era mai interesată de emisiunea mea care nu avea premii, decât de celelalte emisiuni, care-şi cumpărau publicul cu aşa ceva. Am zis “goodbye” şi am plecat. A urmat Radio 1, Radio 21 şi apoi o pauză mai lungă, până în 2006, când am prins din zbor ideea de VALEVERDETV şi am pus-o în practică pentru cei care nu m-au uitat. Astăzi, mă confront cu un alt tip de blamare, pe care, deşi nu-l înţeleg şi nu-l aprob, nu mă dau nici în vânt să-l dezbat. Partea aceea “onorabilă” a societăţii, nepătată de timp şi sfânta precum apa de la Bobotează, mă condamnă neîncetat şi absurd, deşi uită un lucru esenţial: că eu nu aparţin nimănui, îmi asum şi neîncrederea şi tristeţea, nu fac compromisuri decât în numele iubirii, cred cu tărie că ne trebuie foarte puţin pentru a fi fericiţi şi mai cred că nu e important să discuţi despre bani, ci doar să-i ai, prefer să zâmbesc şi lumea să mă creadă fericită sau proastă, în timp ce lacrimile le împart doar cu Dumnezeu.
Şi mai am un mesaj, care poate avea un singur destinatar, sau pot fi sute de beneficiare ale unui gând pe care-l împart cu voi: nu neapărat a fi doi înseamnă a fi fericit! Important este să fi în pace cu tine însăţi, iar dacă cel de lângă tine nu-ţi este alături cu trup, minte şi suflet, atunci orice avere ai avea, poi s-o dai sărmanilor, sau pur şi simplu, s-o arzi. Pentru că e mai bine să fii singură, ştiind că undeva, departe, cineva înnebuneşte cât şi-ar dori să fie cu tine, decât să-ţi fie alături fizic, iar gândul lui să fie secundă de secundă cu altcineva.
De ani întregi privesc lumea, care crede că deţine adevărul despre mine şi despre viaţa mea, cu un zâmbet în colţul gurii, cu o tandră sfidare şi compasiune. Aproape că mi-e mila de toţi cei care cred că ştiu, când eu ştiu că ei nu ştiu nimic! Şi nu există plăcere mai mare decât aceea de a-i lasa, în continuare, în imaginara lor lume reală, ştiind cât de departe sunt de realitate.
Deşi realitatea doare, uneori, consolarea vine din conştientizarea iubirii, a aprecierii sincere şi a căldurii din suflet. Să supravieţuieşti aşteptărilor, disperărilor, dezamăgirilor, plecărilor, morţilor altora mi se pare infinit mai greu, ori voi, cei care mă citiţi, ar fi trebuit să ştiţi deja că lucrurile simple-s pentru oameni simpli, iar cele complicate pentru oameni care le pot duce. Durerile nu sunt date oricui, ci numai celor aleşi de Dumnezeu. Îmi scriu atâţia oameni încercaţi de soartă, încât nu mai am putere să înţeleg, nu mai am forţă să iau decizii şi cred cu disperare că Dumnezeu nu mă va lăsa să nu-i pot ajuta, ci-mi va întinde mâna ca de fiecare dată, prin mâinile voastre, ale celor către care îmi îndrept uneori strigătul de ajutor. Vreau să închei jurnalul meu de suflet cu acest subiect: întindeţi mâna celor care cer ajutor! Uneori le este ruşine să o facă ei personal, alteori le este teamă de un eventual refuz. Din diverse motive, oamenii îmi scriu problemele lor şi cer ajutor. E trist să realizăm că ne interesează cum să sacrificăm porcii de Crăciun, în aşa fel încât să-şi dea UE seama că porcii nu simt moartea, dar ne pasă atât de puţin de semenii noştri care ne mor sub priviri. Mesajul meu de final e simplu şi e de la inimă la inimă: Dumnezeu lucrează prin oameni!

http://valeverde.ablog.ro
http://hqmagazin.wordpress.com
E-mail: hqmagazin@gmail.com

Sebastian Bârgău

Înainte de a începe să scriu acest articol, aveam altceva în gând. Vroiam să critic modul de administrare a banilor folosit de aleşii noştri, să-mi exprim aceleaşi nemulţumiri, să scriu despre nesimţirea cu care fură guvernanţii noştri. Dar m-am răzgândit. Nu vreau să mai scriu despre ei. Pentru că-i bag în seamă prea mult şi pe ei nici măcar nu-i interesează că-mi bat eu gura. Vor fura în continuare, vor înşela în continuare, vor lua şpagă în continuare. Am realizat că nu pe ei trebuie să-i mai critic. Trebuie să-i critic pe cei care-i aleg. Şi aici mă includ şi pe mine.
Şi nu voi critica toate aspectele, ci doar unul. Prostia.

Prostia care-i omniprezentă în zeci de forme printre noi. Prostia care ne împiedică să alegem ce-i mai bine pentru noi. Prostia care ne aduce la limita sărăciei. Voi fi dur, aşa ca şi până acum, în acest articol. Sunt convins că multora nu le va conveni şi mulţi mă vor înjura şi vor spune că nu-i adevărat. Dar, în sinea lor, vor recunoaşte că am dreptate şi vor strânge din dinţi în continuare…
Aşadar, să începem.
Un prim aspect care denotă prostia românului este rata. Rată, credit, împrumut sau cum vreţi să-i spuneţi. Rata este un prim criteriu al prostiei şi inconştienţei. Pentru că românul îşi face rate. Şi-i normal. Ratele există în toate ţările civilizate. Nu-ţi poţi permite un frigider, un televizor, un calculator cu banii jos, aşa că-l iei în rate. Asta nu înseamnă că eşti prost. Nu mă înţelegeţi greşit. E bine să îţi faci o rată când cumperi un obiect care chiar îţi trebuie şi pe care ţi-l permiţi. Prostia începe atunci când îţi faci o rată la un obiect când nu ţi-l permiţi. Prostia cea mai mare este atunci când îţi faci o rată pe care nu ţi-o poţi permite la un obiect care chiar nu-ţi trebuie. Citeam acum câteva zile despre sărmanii pensionari cărora li se opreşte pensia pentru că nu-şi pot permite să plătească ratele la televizoarele cumpărate prin credite cu buletinul. Şi-au făcut rate şi acum se plâng că nu le ajung banii. Nu-i compătimesc. E economie de piaţă, ai capacitatea de a gândi, nu te obligă nimeni să cumperi. Când nu-ţi permiţi, dar cumperi, nu te mai pot compătimi. Te plângi că n-ai bani de mâncare, dar îţi cumperi combină frigorifică de 20 de milioane. Te plângi că s-a scumpit curentul şi nu-ţi permiţi să plăteşti factura, dar îţi cumperi televizor LCD de 30 de milioane. Te plângi că s-a scumpit întreţinerea şi abia îţi mai ajung banii, dar îţi cumperi maşină de spălat cu bule, cu zeci de programe, cuptor cu microunde şi sistem audio. Te plângi că n-ai bani de rechizite pentru copii, dar dai 25 de milioane pe un laptop, doar pentru că are toată lumea şi nu vrei să pari sărac. Cine-i prostul aici? Guvernanţii care ne scumpesc viaţa zilnic sau tu, care nu-ţi ştii priorităţile în viaţă? Nu. Prost nu-i cine cere, prost e cine dă.
Al doilea aspect e cel legat de sistemul de votare românesc. Care-i destul de simplu. Se bazează pe vorba românilor: “Omul de rând vrea pâine şi circ pentru a fi fericit”. Nu aţi înţeles? Pâine şi circ. În zilele noastre, se traduce mici şi bere şi un concert în aer liber. Cu alte cuvinte, campanie electorală. Vine nea Gigel, bagă trei mici şi două beri de om, aduce trei formaţii moarte de foame şi şi-a câştigat electoratul. Electorat care, după ce votează un incompetent pus pe căpătuială, îşi face împrumut la bancă pentru a-şi cumpăra teslă. Să aiba cu ce-şi da…
Pentru că tot vorbeam de incompetenţi, hai să dăm şi nişte exemple. Să facem chiar o comparaţie.
Nicolae Schiau şi Mircia Muntean. Schiau e un primar obscur, care se poate lăuda doar cu faptul că a pus câţiva stâlpi de iluminat în câteva cartiere. Muntean e un primar care gafează mai mult decât semianalfabetul de Marean “Almanahe” Vanghelie, dar care ştie să se facă remarcat.
Nea Mircică şi-a tras câteva recompense, a uitat să spună cât au costat sensurile giratorii, vrea să facă o fântână de 92 de miliarde de lei, dar reuşeşte cu greu să se facă înţeles. Dar face. Şi se vede. Pe când Schiau se plimbă cu Uscat la conferinţe de presă referitoare la viitorul multiubitei echipe de fotbal a Hunedoarei care mai are un pic şi i se face divizie specială. Unde va juca meciuri cu echipe ca Avântul Prăbuşirea şi FC Satu de Jos.
În schimb, organizează sărbători. Mici, bere, Băsescu, spectacole ieftine. Vine românu’ şi mănâncă, bea, cască gura, comentează cu vecinii şi pleacă acasă, unde-i zice nevestei “Ăsta ne-a dat spectacol, îl votăm”. Şi uite aşa iese primar un fost şomer care a început să trăiască bine de cand s-a vazut ales al comunităţii.
Concluzia e că nu trebuie să dăm tot timpul vina pe guvernanţi. Fură, înşeală, iau şpagă. Ştim asta.
Dar cine-i pune acolo?
Noi.
Şi tot noi ne plângem.
Dar nu se uită nimeni în ograda proprie, să vadă că problema începe de jos, nu de sus…
Pentru că-i mai simplu să dai vina pe cei pe care i-ai ales decât să dai vina pe tine, că i-ai ales.
Corect?

Denisa Lala

Vine primăvara. Vremea s-a încălzit, soarele străluceşte, păsărelele ciripesc… eu vroiam să scriu ceva frumos, dar nu reuşesc. În fiecare zi mă supără ceva sau cineva. Taxa de primă înmatriculare, creşterea preţurilor la produse şi servicii, nepăsarea “aleşilor neamului”, uneori nesimţirea acestora… V-am spus, motive se găsesc la tot pasul. Citeşte mai departe aici.

Prof. Ica Pop

Generoasă în sărbători, iarna nu se încheie odată cu tradiţionalele sărbători de iarna, ci îşi face simţită prezenţa prin afluenţa precipitaţiilor de tot felul, prin zilele geroase mângâiate de razele unui soare cu dinţi, sau prin vânturile puternice care nu mai contenesc, trezind nostalgia tuturor, după zilele calde şi însorite ale verii. Nu, nu vor veni curând aceste zile, sunt departe, departe… Aici aproape este luna februarie, cea mai scurtă lună a anului, dar cea mai friguroasă, însă nu lipsită de sărbători, tradiţii şi obiceiuri. În înţelepciunea omului de la ţară se ştie că în această lună corbul – acest Matusalem al păsărilor – îşi scoate puii. Coaja oului de corb, fiind foarte groasă, are nevoie de gerul zdravăn de afară pentru a o crăpa şi a putea ieşi puii.

Denumirea de Februarie vine de la Făurar sau Faur, acestea însemnând, încredinţa populară meşterul care făurea uneltele pentru agricultură. Este începutul pregătirilor pentru muncile agricole de primăvară. Oamenii satului se bucură, atunci când piţigoii ciripesc vesel deoarece ştiu că va fi o primăvară timpurie.
Dacă frigul nu-şi face simţită prezenţa în luna februarie prevesteşte un am mănos, deoarece grâul semănat de toamna încolţeşte sub zăpadă.
Prima zi din februarie începe cu o sărbătoare pentru toţi creştinii ortodocşi. În această zi de praznic, ţăranii îşi stropesc pomii şi viile cu agheasmă pentru ca acestea să fie ferite de stricăciunile insectelor dăunătoare. De asemenea pe data de 1 februarie este sărbătorit hramul zarzavagiilor ( toţi cei care cultivă şi vând zarzavaturi, în această zi nu lucrează, ci petrec şi dau de pomană celor nevoiaşi, având credinţa că în acest fel grădinile lor vor fi păzite de către divinitate, de toate relele).
Pe 2 februarie e rândul viticultorilor să-şi viziteze viile şi să taie câteva corzi de viţă stropindu-le cu vin ca să rodească.
Oamenii de la munte, numesc această zi „ziua ursului” , deoarece ursul iese în această zi din bârlog ca să-şi privească umbra pe zăpadă. Dacă nu îşi vede umbra, ursul îşi va părăsi bârlogul ceea ce înseamnă că mai avem o lună şi jumătate de iarnă. Dar nu fiţi trişti, dragii mei, claca şi şezătorile se fac, în orice seară după asfinţit, poveştile, zvonurile şi cântecele dăinuie încă în satul românesc, lângă soba încinsă de jar, pe care se rumenesc plăcintele cu brânză şi dovleac şi se mai fierbe câte o litră de vinars spre bucuria gazdelor şi a musafirilor.
În această perioadă sunt „Câşlegele” – zilele în care se pregătesc în taină logodne, se fac nunţi şi botezuri. Fetele pregătesc cu grijă şnururile mărţişoarelor ce urmează să fie prinse de crengile pomilor in luna ce va urma.
Peţitul fetelor este în toi!
În unele sate din ardeal, se fac jocuri cu măşti şi se pun „moşi” şi „babe” la cei care „au uitat” să se căsătorească. Acestea au o turnură satirică, îndemnând perechile la mariaj. Adesea răsună versuri ca acestea:

“Ai fată de măritat?
Că eu vin din altu sat
De mi-o dai, dă-mi-o amu,
De nu, nu mai vin altu.

M-am uitat într-o fântână
Şi-ţi văzui fata bătrână
Mă uitai în fundul apii
Zicea descântecul babii:

«Solovârv vărgat,
Dă-mi, Doamne, bărbat,
Fie orb, fie şchiop,
Numai să fie cu clop.

Şi părul prin clop să-i iasă
Numai să mă văd mireasă,
Fie cu paie-ncălţat,
Numai să fie bărbat.»

Uncheşule îmi dai fata mie?
Atunci dacă nu mi-o dai
Pune-o ciuhă în mălai

Şi nimeni nu se miră când nu-şi mai află poarta la locul ei, ci o găseşte pe malul apei sau la ieşirea din sat, pe câmp.
Toate aceste obiceiuri pregătesc Dragobetele – sărbătoarea dragostei şi a fertilităţii. Dragobetele este sărbătorit pe februarie, zi în care oamenii îşi aleg perechile ca să aibă parte de dragoste tot timpul anului. Păsările se împerechează şi îşi adună materiale pentru noile cuiburi.
Se spune că orice lucru început în această zi se va finaliza cu bine, aducând belşug şi sănătate. Şi cum să nu zâmbeşti când vezi mergând pe stradă perechi – perechi, oprindu-se să golească cu toată dragostea, tarabele încărcate de ghiocei… Şi eu vreau!
Iubire, iubire – eternă poveste…
(Va mai urma?) …

Valentina Gheorghe – Melcea

Nici nu îndrăznesc, uneori, să rememorez clipe, sau pasaje din viaţa mea, care prin natura lor, mi-au adus atâta bucurie. Am să încerc de data aceasta, să vă vorbesc despre un om special din viaţa mea şi despre un lucru pe care vreau să-l afle o lume întreagă: prietenul meu este un învingător.
Am să încep prin a vă spune că tânărul despre care vă vorbesc este hunedorean de-al nostru, că l-am cunoscut într-o perioadă frumoasă a vieţii mele, poate cea mai frumoasă, că eram pur şi simplu îndrăgostită de el şi de felul lui de a fi, iar viaţa, dreaptă, sau nedreaptă, ne-a separat într-un fel drumurile. Spun într-un fel, pentru că o prietenie adevărată nu moare niciodată. Iar acest lucru va fi dovedit acum, de mine şi de Daniel Boariu. In iarna lui 2006 am început să scriu despre Dani, să pun cap la cap câteva gânduri, pe care am vrut să le împărtăşesc cu telespectatorii ValeverdeTv. M-am oprit, pentru că nu puteam scrie ceea ce sufletul meu ar fi vrut. M-am chinuit enorm. Am vrut să ajung la Dani şi să-l las pe el să vorbească, dar n-am reuşit. Nimic nu mergea, nimic nu putea fi aşa cum mi-aş fi dorit eu. Acum fac o altă încercare şi oricare ar fi rezultatul, nu mă voi opri.
Pentru a vă spune povestea lui, am să “fur” din istorisirile sale, pentru că Dani, din dorinţa de a vorbi cu noi, de a-i ajuta pe cei asemenea lui, a început să scrie pe propriul blog: http://dani-walkagain.blogspot.com, iar eu vă îndemn din suflet să-i vizitaţi pagina, să comentaţi postările sale şi să-i fiţi alături. Este un chip etern, pe care vreau să-l văd într-o bună zi, alergând spre mine, spre noi. Motto-ul paginii sale este: ce nu te omoară te face mai puternic. Şi DA! Daniel este un om puternic. A trecut peste toate evenimentele din ultimii aproape zece ani, într-un mod exemplar.

Iată ce spune el despre cele întâmplate:

În urmă cu aproximativ 9 ani, mai precis pe data de 04 iunie 1998, viaţa mea a luat o întorsătură ciudată şi năucitoare, atunci când într-o fracţiune de secundă totul s-a schimbat, tot ce aveam, tot ce simţeam şi tot ce aşteptam de la viaţă. S-a întâmplat acest accident în urma căruia mi s-a stabilit sec diagnosticul «Traumatism de coloana cervicală ‘C5 C6′ cu secţionarea măduvei spinării», a urmat o lungă perioadă de spitalizare, mai apoi externarea şi opt ani lungi şi dificili în care am încercat să îmi reiau viaţa de acolo de unde o lăsasem, să reclădesc totul pas cu pas. Mă aflam deja într-un scaun cu rotile, în imposibilitatea de a mai face 99 la sută din lucrurile pe care altădată le făceam din reflex fără măcar a mă gândi la ele. Cu toate acestea, am continuat să merg mai departe, să sper şi să caut o portiţă, o speranţă, un loc şi un timp în care să mi se spună: DA! Se poate! Voi merge din nou!

Am alergat îngrozită la el la spital, având norocul de a fi în Arad, pentru că evenimentul acesta s-a petrecut în anii studenţiei mele. Am găsit-o la căpătâiul său pe tanti Jenica, mama lui, un martir în viaţă, faţă de care nici Dani nu cred că are cuvinte suficiente pentru a-i mulţumi. Şi acelaşi lucru îl pot spune şi despre tatăl său. Oameni loviţi de viaţă, de un destin nemilos, dar care au trecut prin timp cu demnitate, credinţă, speranţă şi voinţă. Operaţia i-a salvat viaţa, dar l-a consemnat într-un scaun cu rotile. Cât timp am fost în facultate, l-am vizitat, deşi nu am suportat niciodată gândul că nu mai e cum îl ştiam. Apoi am revenit la Hunedoara şi evenimentele s-au pus de-a curmezişul între noi. Am reluat legătura prin intermediul Internetului, iar de atunci, sper din nou, clipă de clipă, să revăd zâmbetul acela larg şi drag mie, pe faţa lui. Să-l revăd pe verticală. Între noi fie vorba, i-am făcut şi o promisiune, pe care el o numeşte şantaj, dar contează prea puţin ce denumire poartă. Important este ca el să lupte, să nu abandoneze nici o clipă ideea că va merge din nou, pentru că vreau să regăsesc în el mirajul de care eram atât de îndrăgostită cândva, să-mi bată din nou la geam şi să fugim la miez de noapte în curtea Castelului Corvinilor, doar pentru a bea un pahar de vin pe puntea istoriei…

Memento… pentru HQM

“Unde se scurseseră toţi aceşti ani, se evaporaseră precum roua, de parca mă trezisem de curând dintr-un somn mult prea lung, mă simţeam furat de un hoţ al timpului ce făcuse negoţ cu ei, îi vroiam înapoi, de-aş fi putut să îi reclam cumva, să mi se dea îndărăt ce e al meu…!
Plecasem cu mult timp în urmă din Hunedoara, purtat de familie spre un viitor mai bun, un alt oraş unde să mă desăvârşesc ca persoană, un alt oraş cu un potenţial mai bun, un oraş care urma sa îmi înghită prematur tinereţea, visele si speranţele într-un torent de întâmplari nefericite, dar oare cine era de vină, familia pentru că mă purtase spre un destin mai bun, oraşul pentru deschiderea pe care o oferea, sau eu pentru că îmi dorisem mult prea mult de la viaţă!?
Lăsam în urmă o mică parte a familiei, acea parte a familiei pe care o iubeam atât de mult şi care mă crescuse bine, lăsam în urmă prieteni şi locuri dragi, întâmplări şi amintiri… mi-e dor de acele locuri de parcă veacuri au trecut!
De curând făceam un bilanţ, puneam în balanţă destine între cei ce au plecat şi cei ce au rămas, pe fiecare dintre noi ne încercase viaţa, muşcase cu poftă din vise, se hrănise cu speranţele noastre, poveşti triste, poveşti de succes, poveşti de viaţă ce le regăsim oriunde am privi, dar aceasta era povestea ce o trăiam şi o povesteam noi fără a avea pretenţia că ce trăisem noi era ceva deosebit.
Pe Valentina Gheorghe o cunoscusem în cei mai frumoşi ani, acei ani în care eşti îmbătat de adrenalina tinereţii, acei ani în care totul pare posibil, eram deja plecat din Hunedoara de ceva timp, dar obişnuiam să mă reîntorc mereu, ori de câte ori aveam ocazia, îmi plăcea teribil să îmi petrec vacanţele acolo, să revăd locuri, să reîntâlnesc prieteni, să îmi păstrez rădăcinile încă înfipte în locul natal. Prietenul meu cel mai bun şi cu ea lucrau pe atunci la un post de radio din Hunedoara (Radio Sica), acolo unde de altfel ne-am şi cunoscut într-o vacanţă frumoasă de iarnă, s-a legat pe loc o prietenie frumoasă, acel gen de prietenie ce rămâne în timp, prietenie pe care pe atunci o împărţeam în trei, eram mai tot timpul împreună în weekend-uri sau vacanţe, ne simţeam bine şi ne bucuram de fiecare clipă.
De-a lungul anilor ce au trecut de atunci, drumurile noastre au apucat direcţii diferite, eu mă accidentasem îmi era practic greu să mai fiu ce am fost, încetasem să mai vin în oraşul natal, priorităţile mele erau altele, acum luptam din greu să îmi salvez viaţa, să mai salvez ce se putea salva, cu prietenii mei mă vedeam şi auzeam arareori, fiecare călca de acum pe propria potecă, încercând să iasă pe un drum mai bun. Am întrerupt contactul o perioada, iar mai apoi, când ne-am reauzit, ea era deja proaspăt mămică, la casa ei, din nou aveam senzaţia că ceva trecuse pe lângă mine, că ceva îmi scăpase, un oarecare regret, regret pentru ce a fost, regret pentru ce putea fi, pentru că scăpasem printre degete zile bune, clipe ce nu se vor mai întoarce niciodată, scăpasem oare trenul vieţii, stăteam într-o gară pustie, cu trenuri ce duceau nicăieri, până când am reîntâlnit-o pe ea, fata care m-a facut să sper, să vreau, să iubesc, singura fată care a dansat vreodată pentru mine, pentru noi, pentru viaţă şi speranţă, pentru a doua şansă şi un nou început.
Cu Valentina m-am reîntâlnit după multă vreme, într-o dimineaţă rece de toamnă, treceam prin Deva în drum spre Bucureşti, acolo unde fata pe care o iubeam atât de mult încerca să mă salveze prin dans, mergeam la ea, iar Valentina mă ajuta să ajung acolo, îi mulţumesc pentru asta, îi mulţumesc că a ştiut să fie lângă mine atunci când am avut nevoie mai mult! A fost ca un flash, scurt, pe marginea drumului, opriţi din goana maşinii pentru o scurtă contemplare, simţeam că meritam mai mult de atât, după atâţia ani în care nu ne văzusem, dar viaţa nu ne oferea nici un moment de respiro, ne ţinea într-un continuu galop, fuga pentru existenţă, pentru supravieţuire.
Mi se acordase o şansă, câştigarea concursului ‘”Dansez pentru tine” a însemnat pentru mine începutul unui drum lung si greu, drumul recuperarii, vroiam să smulg din ghearele destinului acei ani, să îi întorc cumva înapoi la mine şi sa mă bucur de ei.
Mi-e dor mult de Hunedoara mea natală, de hunedoreni aşa cum îi ştiam eu, de locurile copilăriei, sunt 10 ani de când tânjesc…
Le mulţumesc tuturor celor ce ne-au susţinut atunci când am avut nevoie, le doresc să se bucure de viaţă, să trăiască fiecare zi de parcă ar fi ultima, să preţuiască fiecare moment, să lupte pentru a le fi bine când e greu şi să nu piardă acel «Tren al Vieţii»”.

Radu Victor Milian este născut în 11 octombrie 2004, la Spitalul Municipal Hunedoara, ajutat de doamna Doctor Platon. Are 3 ani şi aproape 5 luni şi merge, când se poate trezi, la grădiniţa “Dumbrava minunată”.
Personalitate puternică, drăgălaş, serios cu străinii şi iubăreţ cu ai lui, Radu Victor este vlăstarul pe care vi-l oferim la o pagină în premieră: PORTRET PENTRU MAMA.

Dacă aveţi şi voi un chip de îngeraş acasă, ne puteţi contacta la adresa de e-mail hqmagazin@gmail.com sau la sediul nostru din Hunedoara, Piaţa Dunărea, Complex administrativ, etajul 1.

Ioan Vlad

Aşa cum se exprima Sf. Ioan Gură de Aur, cel cufundat în apa Botezului, devine “mai curat decât razele soarelui”, deci putem aprecia că Botezul este uşa de intrare în creştinism.
Botezul îl preface pe om din fiu al satanei în fiu al lui Dumnezeu, prin această Sfântă Taină exercitându-se acţiunea purificatoare şi sfinţitoare a harului divin, care transformă pe cel ce se botează din fiu al întunericului în fiu al Luminii.
Prin Botez, primitorul – adult sau prunc – se naşte din nou, evident spiritual. Botezul adevărat este cel instituit de Mântuitorul care prin lucrarea harului divin curăţeşte de păcate şi sfinţeşte pe primitor. Deci nu este un simbol, ci Taină. El se face in numele Sfintei Treimi şi de cei care au darul preoţiei, fiindcă numai Apostolilor şi urmaşilor acestora – preoţilor – le-a poruncit Mântuitorul să boteze (Matei 28,19).

La săvârşirea Botezului i se cere primitorului mărturisirea credinţei. Adultul este în măsură să o facă singur. Botezul copiilor se face pe fondul părinţilor sufleteşti care sunt naşii. În locul lor, naşii fac cuvenita mărturisire de credinţă, ei fiind părinţii sufleteşti – garanţie în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale, că pot fi educaţi în spiritul dreptei credinţe.
Prin Botez, primitorul a murit faţă de păcatul strămoşesc şi s-a îmbrăcat în Hristos. Prin naştere, copiii împărtăşesc starea comună a firii umane nesfinţite. Ei au o stare de despărţire de Dumnezeu prin naşterea lor din trupul părinţilor, de aceea trebuie să treacă din starea de născuţi din trup în cea de născuţi din apa şi duh – drum spre Cetatea de lumină a Împărăţiei lui Dumnezeu. Tocmai de aceea trebuie să avem mereu în minte cuvintele Mântuitorului: “De nu se va naşte cineva din apă şi duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”.