de Valentina Gheorghe Melcea
Când vine vorba de cultură, situaţiile se modifică în fiecare secundă, deşi esenţa e mereu aceeaşi. Se mai găsesc unii care se cred mai critici decât altii, dar diferenţele sunt nesemnificative de la caz la caz. Există diferenţe atunci când părerile sunt expuse de neprofesionişti, sau de rău-intenţionaţi.
Dacă e să vorbim, însă, despre lumea artistică, totul se complică. Avem artişti, iar acest aspect ne îmbogăţeşte zi de zi şi ne face eterni. Nu voi vorbi astăzi despre complexa lume artistică, ci voi aduce în lumina reflectoarelor, pentru a nu ştiu câta oară, un arist care merită toată consideraţia noastră: PERA BULZ!
Eu îl voi numi, chiar şi aici, “nea Pera”, căci aşa m-am obişnuit, în cel aproape un deceniu de când îl cunosc şi aşa îi spunem cu toţii, noi cei ce-l iubim ca om şi ne topim sub emanaţia sa artistică. Recunosc cu mândrie că mi-a ieşit figura şi printr-un complot cu fiul dumnealui, Eugen Bulz, pentru cei apropiaţi, Jenel, l-am convins să participle la o şedinţă foto, am obţinut materialele care-mi foloseau la descrierea domniei sale, în aceste pagini, iar cel mai mare câştig e acela că munca sa de zeci de ani, talentul dat de Dumnezeu şi dragostea pentru cântec, toate acestea unite într-un singur nume, Pera, se află azi în mâinile dumneavoastră.
A devenit contemporan cu noi la 2 august 1946, în satul Basarabasa, comuna Vaţa de Jos, judeţul Hunedoara, în familia unor ţărani cu frică de Dumnezeu, dar înzestraţi cu darul cântecului, pe care l-au predate micuţului Pera să-l ducă mai departe oamenilor. Nu pot să nu mă întreb, acum, după ce am toate datele lui nea Pera, dacă nu cumva a fost ajutat chiar şi de numele părinţilor: Aurel şi Aurelia… puse sub semnul aurului, al veşniciei… Şi ce-ar mai plânge, acum, măicuţa sa de fericire şi mândrie, văzându-şi fiul un om împlinit, cu o familie respectată, clădită prin muncă şi respect, cu un fiu care îi duce mai departe moştenirea de “aur” a părinţilor şi un nepot, care va avea cu siguranţă o misiune grea, aceea de a nu coborî ştafeta, de a continua drumul făurit de numele, talentul şi faima Bulzeştilor.
Seara, când intimitatea familiei era de nepătruns, părinţii micuţului Pera încercau să-l antreneze în voia lor bună, prin interpretarea unor cântece cunoscute. Lui Pera nu-i plăcea sa cânte ca ei, el iubea melodiile instrumentale. Dreept urmare, a început prin a bate toba, apoi a trecut la vioară, clarinet şi taragot. Se pare că ultimul instrument l-a impresionat cu adevărat pe micuţul Pera, rămânându-i fidel, până în ziua de azi: “… iubeam mult clarinetul, dar ascultam cu mult drag sunetul taragotului, care mă fascina. Aşa am ajuns să-mi cumpere tata un taragot, la care cântam zi de zi, cu mare plăcere, studiind zilnic tainele acestui instrument de suflat. Mergeam seara şi de sărbători, la vestiţii instrumentişti din comună, pentru a-i ruga să-mi explice tehnica mânuirii taragotului, iar ei rămâneau surprinşi de felul în care învăţam melodiile şi mânuiam instrumentul…” (Pera Bulz)
În anul 1960, la iniţiativa învăţătorului Aurel Colf, a luat fiinţă Taraful din Vaţa de Jos, unde nea Pera a fost membru încă din acel an, participând la multe festivaluri şi concursuri în toată ţara. Profesorul Colf se îmbolnăveşte şi-i transferă lui Pera Bulz, la întoarcerea din armată, responsabilitatea conducerii acestui ansamblu, fapt care avea să se împlinească înainte de trecerea în nefiinţă a profesorului. Venise vremea ca lumea întreagă să afle de Taraful de la Vaţa şi să-i aplaude pe virtuoşii artişti.
Astfel, ajuns la maturitate, legănat la bine şi la greu de sunetele celui mai bun prieten, taragotul, avându-l alături pe fiul său, Jenel, un apreciat saxofonist, Taraful şi nea Pera au spus ferm: păzea lume, că venim! Au cântat şi au primit premii, au colindat lumea, adunând amintiri şi aprecierea tuturor celor ce i-au ascultat. Îmi daţi voie să vă surprind, spunându-vă pe unde au ajuns. Ei bine, voi începe cu Polonia, Rusia, Cehoslovacia, Franţa, Danemarca, Ucraina, Suedia, Austria (unde Taraful de la Vaţa a obţinut marele premiu şi, spune nea Pera, cel mai mare succes), Elveţia, iar în noiembrie 2000, au fost într-un turneu în Vietnam. Acum, aşteaptă chemarea comunităţii româneşti din Statele Unite. De-a lungul timpului, a colaborat cu solişti instrumentişti cum ar fi Dumitru Fărcaş, Luca Novac, sau Dumitru Zamfira, bucurându-se de prietenia şi respectul acestora.
Sunt multe de spus, despre viaţa unui om, despre o carieră, pe care, gradual, am putea s-o disecăm începând din 1966 şi până astăzi, dar n-am reuşi, în mod sigur, să spunem totul. Pentru mine, nea Pera, rămâne “omul orchestră”, în faţa căruia an de an am simţit uimirea, admiraţia, respectul, devoţiunea talentului susţinut de muncă, libertatea de a te exprima cu ajutorul sunetelor şi nu în ultimul rând, lacrima care coboară din suflet, de dragul vieţii trăite prin cântec…
Mulţi artişti hunedoreni ar merita cu prisosinţă această distincţie, mulţi ar fi trebuit apreciaţi atunci când încă mai erau printre noi, dar am uitat, sau nu ne-a impresionat trecerea lor. De aceea mi-am ascultat vibraţiile minţii, care mi-a semnalat de multe ori să nu las acest lucru nerezolvat. Mi-a deschis bunul Dumnezeu calea şi, iată, astăzi pot spune în gura mare, în faţa tuturor, că mă simt onorată să fiu contemporană cu maestrul Pera Bulz, că i-am ascultat fiecare acord al taragotului, eliberat la rang de mare artă, iar faptul că viaţa mi-a dat această şansă de a-l cunoaşte personal, m-a îmbogăţit şi mi-a sădit un zâmbet plin de admiraţie, într-un colţ aparte al sufletului meu, acolo unde numai oamenii deosebiţi sălăşluiesc.
Să ne trăieşti, nea Pera, să ne bucuri mereu cu sunetul taragotului dumitale, iar din partea echipei ARHUSS MEDIA şi din partea celor ce te iubesc la fel ca noi, primeşte, cu modestia caracteristică, Trofeul Anului 2007!
Filed under: chipuri eterne, nr. 1
