Cum e să visezi un înger?

de Valentina G. Melcea

Am refăcut de mii de ori în mintea mea, tot felul de scenarii pe care să le aştern pe această pagină, dar niciunul dintre ele nu era mai potrivit ca acesta. De aceea am refăcut o pagină mai veche, aşternută în sufletul meu, şi i-am adăugat doar completările de rigoare. M-am întrebat, adesea, cum e să visezi un înger şi niciodată nu am reusit să-mi raspund într-un mod firesc, în urma unui astfel de vis. Drept urmare, singura şansă care mi-a mai rămas era să-mi pun la treabă imaginaţia şi să visez cu ochii deschişi, un înger… de Crăciun.

Mi-am plecat privirea, uşor înlăcrimată de neputinţa mea, peste fotografii vechi, unele alb-negru, şi m-am lăsat purtată înapoi în timp, când marea mea preocupare era sa-mi curăţ ghetele de Moş Nicolae şi să fiu cât se poate de cuminte ca să nu-l dezamăgesc pe Moş Crăciun. Nimic special, până aici, deoarece cu toţii am făcut acelaşi lucru. Dar cum îmi rememoram eu acele clipe unice, care nu s-au mai întors niciodată, nici măcar acum, când sunt la rândul meu mamă, mi-a batut în poarta amintirilor un chip străin, deşi cu cât îl priveam mai mult, cu atât mi se părea că l-am mai văzut undeva. Era destul de scund, cu părul său alb şi ochii albaştri, dar un albastru profund, ce părea când viu şi ancestral, când obosit şi trist… După ce l-am privit iscoditor câteva minute, i-am deschis şi l-am poftit să intre, deşi nu înţelegeam ce caută omuleţul acesta în intensitatea gândurilor mele. Am crezut că dorinţa mea urma să se împlinească şi Dumnezeu mi-a trimis într-adevăr un înger, dar feeria aceasta avea să se spulbere foarte repede, deoarece omuleţul acela care stătea în faţa mea parcă-mi citise gândurile şi mi-a şoptit, aproape fără glas, că nu e cine mi-aş dori eu să fie, că rătăcit fiind şi fără vreo speranţă că şi-ar mai putea găsi destinaţia reală, a văzut lumină la „fereastra” mea şi a îndrăznit să intre. Cred că l-am privit ceva timp, total nedumerită, fără să pot înţelege dacă întâmplarea e doar în imaginaţia mea, sau o trăiesc în mod real. Şi-a abandonat straiţa pe care o purta în mâna stângă şi s-a aşezat pe covorul din odaia mea, fără a-mi cere cel puţin permisiunea. L-am întrebat uluită dacă îl pot sevi cu ceva, dacă îi este foame sau sete. A zâmbit a mulţumire şi m-a întrebat dacă am un ceai de scorţişoară. Nu i-am răspuns, convinsă fiind că doar acest lucru îşi dorea şi am pornit spre bucătărie să îl prepar. Eram în postul Crăciunului şi oricine are în casa lui un gram de scorţişoară. Am turnat repede apa fierbinte, pusă de bunica mea pe sobă, peste câteva flori de tei şi bucăţele dintr-o scoarţă de scorţişoară şi îndulcind-o cu miere, i-am întins-o bătrînelului ce-mi era oaspete. Stătea aşezat pe covor, iar lucrul acesta m-a determinat să cred că nu va zăbovi prea mult. Dar cum îl analizam eu, bătrânelul a început să-mi intre-n gânduri şi să mi le completeze.

De ce-ai fugit din realitatea pe care o trăieşti, tocmai aici? Crezi că amintirile pot fi mai valoroase ca propriul tău viitor? Să te lămuresc puţin, dacă eşti de acord, iar eu am încuviinţat din cap, fără să pot scoate un sunet. Trecutul te poate ajuta să zâmbeşti, atunci când prezentul nu e cum ţi l-ai dori, dar nu poate ţine loc de viitor, niciodată. Şi, oricum, trecutul are farmecul lui, dar viitorul poate fi frumos de-a dreptul, iar acest lucru stă în mâinile tale. Eram făcută ţăndări în doar câteva secunde, de cuvintele simple ale unui omuleţ, ajuns din întâmplare în casa mea şi care, fără a mă cunoaşte, ştia că-mi era dor cumplit de mine, de visele mele, de un trecut care avea să nu se mai întoarcă niciodată. Îţi spun sincer, continuă el, nimeni nu are o putere mai mare ca a ta, atunci când e vorba de viaţa pe care doreşti să o aşezi la picioarele tale, aşa cum m-am aşezat eu astăzi. În plus, mai trebuie să ştii că nimic nu e pierdut şi prinse straiţa şi-o deschise. Priveşte-te în oglindă! Mai vezi pe chipul tău bucuria aşteptării Crăciunului?… ştiam că nu se mai citeşte nimic pe faţa mea, că dispăruse acea bucurie, acea vrajă a minunilor pe care le aşteptam de Crăciun, însă cuvintele mi-au amuţit pe buze când am văzut lacrimile din ochii lui. Nici urmă de bucurie nestăvilită, ci doar o tristeţe blândă şi caldă. Şi cu glas şoptit a început să-mi spună:
- Am venit să-ţi amintesc străvechea semnificaţie a Crăciunului – acea semnificaţie profundă, dată uitării şi de tine şi de prietenii tăi şi de oameni pe care nici nu-i cunoşti… dată uitării de voi toţi! Am venit să te invăţ că Steaua a fost semnul ceresc al unei promisiuni făcute cu veacuri în urmă. Dumnezeu promisese un Mântuitor, un Salvator pentru lumea căzută, şi unul dintre semnele împlinirii acelei promisiuni era măreaţa Stea de la Răsărit. Steaua din vârful bradului sau din fereastră ne reaminteşte acum de dragostea lui Dumnezeu pentru omenire şi de împlinirea acelei promisiuni făcute de Dumnezeu. Nenumăratele steluţe ce sclipesc în noapte – una pentru fiecare – vorbesc acum despre speranţa arzătoare a întregii omeniri. Şi bătrânul aşeză cu grijă steluţa pe covor, scoţând apoi din buzunar o beteală de un roşu strălucitor. Roşul este prima culoare a Crăciunului. Creştinii care au folosit-o pentru prima dată au ales-o ca să le amintească de sângele Mântuitorului, sânge care s-a vărsat pentru toţi oamenii la Calvar, atunci când Cristos Şi-a dat viaţa pentru noi, astfel ca fiecare să putem avea parte de darul oferit nouă de Dumnezeu – viaţa eternă. Roşul este o culoare plină, intensă, vie. Este cea mai măreaţă dintre toate culorile. Ea simbolizează darul lui Dumnezeu pentru noi, cei care nu ştim să trăim, dar suntem obligaţi să învăţăm să murim. Apoi m-a privit cu ochi blânzi şi a continuat: Am venit să te mai învăţ (şi între timp a scos din fundul sacului un brăduleţ pe care l-a aşezat cu grijă la fereastră, aninând în el beteala roşie. Verdele plin al bradului contrasta atât de frumos cu beteala roşie! Cu siguranţă că aceasta era a doua culoare a Crăciunului!). Culoarea verde a bradului rămâne aceeaşi de-a lungul anului. Ea simbolizează speranţa veşnică a omenirii. Verdele este culoarea tinereţii, a speranţei neînvinse, culoarea promiţătoare de belşug a naturii. Toate acele bradului arată spre cer, simbolizând gândurile omului, care se întorc mereu înspre Cel de deasupra noastră – şi de unde altundeva ne poate veni ajutorul? Bătrânul brad verde – el a fost mereu prietenul omului. L-a adăpostit sub crengile lui plecate, l-a încălzit, i-a oferit frumuseţe, i-a mobilat locuinţa. Brusc am auzit un clinchet cristalin. Venea parcă din depărtări de veacuri, deşi era doar un clopoţel mic, ascuns în mâneca hainei. Am venit să te învăţ că la fel cum oiţele rătăcite sunt găsite după sunetul clopoţelului ce-l poartă la gât, tot aşa sunetul clopoţelului ar trebui să-i amintească omului să se întoarcă în turma din care s-a pierdut. Clopoţelul înseamnă călăuzire şi regăsire, el înseamnă întoarcere şi ne aminteşte că fiecare în parte are o valoare neasemuită în ochii Domnului, dar şi în sufletele celor ce ne iubesc. Şi în timp ce clinchetul clopoţelului s-a stins în noapte, musafirul meu a scos la iveală o lumânare. A înfipt-o în sfeşnicul de pe şemineu şi a aprins-o. Întunericul încăperii s-a retras parcă speriat de razele pâlpâinde ce se revărsau feeric de la mica luminiţă, zugrăvind imagini de basm pe pereţii camerei mele.
- Să nu uiţi, a şoptit el, că lumânarea arată recunoştinţa omului pentru Steaua din vechime. Luminiţa ei firavă este ca o oglindire a sclipirii stelelor în noapte. La început, în bradul împodobit cu beteală, au fost prinse lumânărele, înlocuite acum de beculeţele multicolore. Fiecare om trebuie să fie o luminiţă ce vorbeşte despre un destin, despre o durere adâncă ce poate fi curmată printr-o minune de Crăciun. Ca să mă uimească definitiv, omuleţul acesta ciudat, a scos din sac un dar. Mi-a arătat panglica ce înfrumuseţa darul şi mi-a spus: – Darul este împachetat frumos. La fel cum panglica leagă darul, tot aşa trebuie să fie legaţi oamenii între ei prin bunăvoinţă. Bunăvoinţă între oameni, acesta este mesajul panglicii. Aşteptam să văd ce mai are moşul meu în straiţă. Dar el s-a întins spre crengile bradului şi a desprins de acolo o acadea în formă de bastonaş. Mi-a întins-o cu grijă, spunându-mi: bastonaşul-acadea reprezintă toiagul de care se foloseşte păstorul pentru a-şi aduce înapoi în staul oile rătăcite. Bastonaşul-acadea reprezintă mâna întinsă spre fraţii noştri de Crăciun – mâna ce le vine în ajutor.

Bastonaşul-acadea simbolizează faptul că fiecare în parte este păzitorul fratelui său. Apoi, bătrânul a făcut o pauză. Mi-am dat seama că venise vremea să plece, dar parcă sclipirea din ochi îmi spunea că mai are să-mi arate ceva. Nici nu ştiu când a băgat mâna în sac, doar am văzut că-mi întinde o cununiţă de brad. Văzându-mi ezitarea, a agăţat-o el la uşa de la intrare şi mi-a spus:
- Te rog, nu uita că această cununiţă simbolizează caracterul etern al dragostei – dragostea nu încetează niciodată, nu se sfârşeşte, nu conteneşte. Este un nesfârşit cerc al dragostei, al cărei început adesea nu-l ştim şi al cărei sfârşit degeaba îl căutăm… şi a plecat.

Dispariţia lui, total ireală, m-a speriat. Eram departe de a mai crede în spiriduşi, departe de a mai crede în vrăjitorii sau scamatorii. Am deschis ochii şi-am privit în jur… Eram în camera mea, a mea şi a familiei mele. Am alergat disperată să o găsesc pe bunica, apa fierbinte de pe sobă, merele coapte cu scorţişoară… Atunci am înţeles! Visasem! Nimic nu mai era real, nimic nu-mi mai aparţinea, din tot ce construisem de dragul unui înger. Am rememorat chipul bătrânului din vis. Era de fapt, gândul meu, conştiinţa mea, amintirile mele. Mi-am amintit cuvintele lui pline de înţelesuri reale, de stea, de roşul betelei, de brad şi de acadea. Mi-a ramas restantă panglica din dar şi mi-am amintit repede că am de făcut o mulţime de daruri. Mi-am amintit că trebuie să dăruiesc din amintirile mele, copilului meu, alte amintiri, doar ale sale. Mi-a venit în minte chipul mamei, pe care am neglijat-o tot anul şi care crede, uneori, că nici n-o mai iubesc… Cum aş putea? Şi mi-a mai rămas ceva. Omul iubit, bărbatul care-mi este alături în fiecare secundă. Mi-am adus aminte că i-am rămas şi lui datoare cu multă dragoste, aşa încât am alergat să-i găsesc o cutiuţă, în care să-i aşez cu grijă iubirea mea, am ambalat-o repede într-o mulţime de sărutări, care să i se coboare încet pe tâmple, atunci când nu pot fi lângă el, şi le-am strâns bine cu un şnur de lacrimi, pentru tunci când greşesc…

Sărbătorile sunt menite să ne bucurăm de ele, chiar dacă cel iubit lipseşte, sau a plecat definitiv, chiar dacă sunteţi singuri în odaia voastră, chiar dacă nimeni nu va dat nici măcar un telefon. Cineva, undeva, veghează asupra noastră a tuturor şi nu ne lasă singuri niciodată! Este singura şi cea mai mare consolare pe care pot să v-o dăruiesc, cu credinţă şi convingere.
Nu am o putere magică, pentru a vă face să simţiţi sufletul meu lângă al vostru, dar am posibilitatea de a vă ura ceva cu totul special, acum, când anii se schimbă, visele se înnoiesc, iar iubirea triumfă, pentru că e veşnică:

STEAUA MAGILOR SĂ VĂ CĂLĂUZEASCĂ SPRE ADEVĂR ŞI DREPTATE, IUBIREA SĂ VĂ VINDECE RĂNILE TRECUTULUI, CREDINŢA SĂ STRĂJUIE SĂNĂTATEA TRUPULUI ŞI MINŢII VOASTRE, AUR ŞI SMIRNĂ SĂ PRESARE BUNUL NOSTRU DUMNEZEU ÎN CALEA TUTUROR!